Hello, sweethearts!
Va pup si va pup!
Daca ma urmariti pe Facebook, poate ati observat faptul ca uneori pun statusuri despre diferiti soferi care ma duc cu taxiul dintr-o parte in alta. Nu stiu cum am eu un noroc, dar de fiecare data intalnesc oameni haiosi, ori destepti, ori tristi si fiecare imi povesteste viata lui si simte nevoia sa mi se destainuie cu ce are pe suflet, iar eu abia astept. Am multi prieteni care nu suporta taximetristii vorbareti, dar mie-mi plac la nebunie. Sunt atat de curioasa mereu sa aflu ce e in viata si sufletul unor oameni pe care nu-i cunosc si probabil n-o sa-i mai vad niciodata.
Aceeasi curiozitate o am si cu casele. Trec deseori pe strada pe langa diferite cladiri vechi si vad lumina aprinsa difuz in anumite camarute si intotdeauna ma intreb cate povesti si cantece sunt imprimate in peretii aia. Cum arata doamna care sta acolo, cum isi tine parul strans, ce fel de covoare si bibelouri are in casa, la ce ora serveste ceaiul, cat a suferit din dragoste, oare o mai viziteaza cineva? etc.
Revenind la povestea din taxi, initial am vrut sa impartasesc intamplarea tot intr-un status, dar mi-am dat seama ca simt nevoia sa o scriu aici, pe blog, sa o pot reciti oricand am nevoie sa mi se reaminteasca niste lucruri.
Am mers ieri cu un domn taximetrist care incepuse sa se planga de faptul ca oamenii stau prea mult pe Facebook, si-mi spunea:
“Domnisoara, Facebook-ul iti fura viata, iti fura libertatea, iti fura neuronii, iti fura prietenii, timpul si viata sexuala. Vad atatea cupluri care ies in oras, stau fata in fata la aceeasi masa si in loc sa vorbeasca, stau cu ochii in telefon, altii ajung acasa dupa munca si in loc sa stea in pat imbratisati, stau cu ochii in telefon.
Am devenit antisociali, stim sa vorbim numai online.
Domnisoara, oare mai stiti voi, cei din generatia aceasta, ce inseamna sa iesi sa te intalnesti cu un om, sa te uiti in ochii lui si inima sa-ti salte in piept de placerea discutiei? Sa te miri si tu de ce idei iti vin in minte accesand constiinta universala fara sa realizezi?
Sa te uiti la omul din fata ta, sa-i urmaresti mimica, gesturile, pozitia corpului, zambetul, stralucirea din ochi. Sa-l atingi, sa stii daca are mainile calde sau reci, sa stii daca-i e bine, sau nu. “
Opriti la semafor s-a intors la mine si s-a uitat cu ochii lui verzi in ochii mei verzi si astepta un raspuns.
Eu am ramas incremenita, n-am putut sa scot niciun cuvant, desi as fi vrut sa-i spun atat de multe…
Am balmajit cateva cuvinte, am platit cursa si am coborat din taxi.
M-a rascolit mult fiecare cuvant, dar mai ales energia lui era coplesitoare. Nu mi-a spus ceva ce nu stiam. Pur si simplu de data asta am simtit ca este cazul sa iau masuri, caci intr-adevar ma aflu in acea categorie de oameni care petrec extraordinar de mult timp online.
Mi-am promis sa:
- Nu mai intru pe Facebook decat daca am ceva de postat, sau daca trebuie sa vorbesc cu cineva.
- Desi pentru 2017 mi-am propus sa citesc mai mult, in multe seri ramaneam cu ochii in newsfeed pana adormeam, in loc sa iau cartea in mana. Imi promit mie, nu altcuiva, ca in momentul in care ma pun in pat ies de pe wi-fi, pun telefonul departe de mine si citesc, imbratisez, sau stau la povesti.
- Sa ies mult mai des in oras cu prietenii mei.
Uneori vezi pe internet ce fac prietenii tai, caci posteaza poze sau filmulete din diverse locuri in care merg si ai impresia ca stii tot despre ei si nu mai simti nevoia sa-i suni. Stii ce au mancat, stii ca au iesit la clubu’ ala nou, stii cu ce erau imbracati si cu cine erau pe acolo etc.
De fapt, habar nu ai ce face mama lui, daca la serviciu se descurca sau nu, daca analizele i-au iesit bine, daca relatia de cuplu ii merge bine, si-ti dai seama ca n-ati vorbit de o saptamana, uneori si mai mult…
Inca ma mai gandesc la discutia de aseara si inca ma gandesc cate lucruri vreau sa schimb la mine.
Inca ma bucur de faptul ca primesc din Univers mesaje prin tot felul de mijloace.
Inca ma bucur de faptul ca nicio intalnire cu niciun om nu este intamplatoare.
Inca imi doresc sa ating maini si suflete.
Nu am mai scris de mai bine de un an pe aici,dar de citit blogul inca o fac(mai mult sau mai putin).
Mi-a atras atentia acest post chestia cu taximetristul.Si mie imi place sa le ascult povestile fie ca sunt pline de tristete sau chiar fericire.Cateodata chiar aflu lucruri noi.
Revenind la subiect: Este greu.Mi-am propus si eu acum ceva timp ca nu voi mai acorda atata atentie site-urilor de socializare,in special facebook-ului.Acasa inca stau cu facebook-ul deschis,dar e lasat acolo undeva doar pentru a fii contactat pentru ca telefonul nu prea mai e folosit pentru apeluri clasice.Cand ies cu prietenii datele sunt inchise pana cand intru in casa(rareori le deschid cu interesul de a afla unele scoruri la meciurile de fotbal).Dar chestia e ca da,eu o fac.Cei cu care stau la masa nu.Ma simt un outsider.Nu mai exista comunicare deloc.Intr-o ora petrecuta cu prietenii doar 5 minute adunate vorbim despre noi.O sa ajungem sa ne uram unii pe altii,sa ne stricam prietenii de o viata,sa uitam ce inseamna dragostea adevarata.O sa avem relatii bazate doar pe chestia ca asa e normal.”Toata lumea o face,deci trebuie sa o fac si eu.Nu conteaza daca simt ceva sau nu.”.Nu vor mai exista povesti ce vin ca raspuns la intrebarea “dar cum v-ati cunoscut?”.Doar raspunsuri simple si banale.
O sa uitam sa fim oameni.Desi noi poate credem ca il avem,dar liberul albitru nu mai exista de ceva timp.Majoritatea alegerilor pe care le facem in viata nu mai sunt ale noastre desi noi credem asta.
Trist.
Stiu doar un singur lucru.Desi nu sunt optimist pentru restul lumii ma bucur ca pot fii optimist pentru mine.Voi ramane mereu cu zambetul pe buze,fara rutine si “zurliu”.Inca nu vreau sa merg printre “roboti”.
Mereu scriu mult:))F**k!!Scuze pentru lunga mea scriere si pentru f**k ul de dinainte.O vai…iar am facut-o:))
Succes in ceea ce ti-ai propus!
Kiss si poate am sa va mai scriu peste inca un an sau doi…who knows?
Pedros, ne era dor de tine! Ce-ar fi sa le spui prietenilor tai sa renunte la stat pe telefon atunci cand va vedeti? Eu am inceput sa atrag atentia catorva persoane, desi de obicei eu eram aia care era certata de cei din jur din acest motiv…
Am incercat.Pentru cateva minute se revine la normal.Se incepe o discutie pe un anumit subiect.Se incheie subiectul si se scot telefoanele…
Cred ca ar trebui sa-mi cumpar pistol…..asa as atrage atentia.DA!!EVRIKA!!!:)))
Glumesc.
si eu am aceeasi curiozitate cu casele 🙂
Eu sunt sigura ca oamenii sunt asemanatori cu casele in care locuiesc